N-au trecut doi ani de când președintele Klaus Iohannis lansa deja celebrul „Jo napot kivanok, Pee-See-Dee”, lungindu-se la vorbă cu privire la „toxicitatea” partidului social democrat. N-a trecut un an de când Rareș Bogdan țipa în fața camerelor de filmat că orice PNL-ist care face front comun cu PSD-ul ar trebui „expulzat” din partid. Mai mult, nu sunt două luni de când Florin Cîțu numea PSD drept „dușmanul poporului român”. Cuvinte grele menite să „dea bine” în fața electoratului și care, începând din aceste zile, nu mai înseamnă nimic.

„Cred că e bine că am ajuns în faza aceasta! Vă mulțumesc, băieți!”. Cuvintele îi aparțin președintelui și-au fost rostite nu mai departe de ziua de ieri, din momentul în care noul USL a bătut palma pentru formarea Guvernului. Inamici pe hârtie și în pamfleturile electorale, prieteni trainici în viața reală. N-ar trebui astfel să ne mai mire faptul că societatea civilă e tot mai scârbită de scena politică româenască. Nici chiar ca suntem tot mai des puși cu toții într-o singură oală. E de înțeles. Atunci când asumarea dispare cu totul și când interesele proprii sunt puse mai presus de cele ale cetățenilor (deși fiecare parlamentar e în această postură exclusiv datorită cetățenilor, oricât le-ar plăcea unora să creadă altceva), reacția comunității poate fi doar una de profund dezgust.

Nu doar PNRR-ul sau PNDL-ul contează însă pentru noul USL. N-ar putea fi o „mare împărțeală” fără garanția unor funcții. Și-așa ajungem înapoi la ”Superman” Cîțu, omul care a ținut de scaunul de premier până când l-a pierdut până și în contextul alianței cu PSD și care nu-și poate închipui acum ieșirea din scenă. Rezultatul? Forțarea preșidenției Senatului. Singura problemă? Constituția prevede în mod expres stabilitatea funcției de președinte al Senatului și al Camerei Deputaților pentru a evita un abuz de putere. Art. 64 : ”Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor”, respectiv 2020-2024.