Jocurile Olimpice de la Paris

Se va vorbi mult timp de acum încolo despre ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris. Personal, mi-au plăcut în special acele statui ridicate femeilor care au făcut istorie în sport și m-am bucurat profund să o văd pe Nadia Comăneci între legende vii ale sportului, ea însăși recunoscută în cadrul ceremoniei drept o legendă. Acum, despre momentul care nu mi-a plăcut:

Cred sincer că nu era absolut nicio nevoie de bagatelizarea Cinei cea de Taină. O fi existând acolo un simbol pe care nu l-am priceput eu, nu contest, însă credința ar trebui să rămână o valoare profundă și intimă iar a lovi în asta înseamnă să lovești în valorile foarte multor oameni; ori incluziunea chiar nu cred că ar trebui să însemne acest lucru, dimpotrivă. Putem foarte bine să celebrăm diversitatea fără să luăm la mișto valori spirituale cu care se identifică comunități întregi. Să faci mai bine data viitoare, Paris!

În altă ordine de idei, chiar dacă ar putea să îți pară paradoxal, de vreme ce mă aflu în politică, cred de asemenea că aceste Jocuri Olimpice ar putea reprezenta un prilej pentru români de a se distanța de jocuri politice și de comunicarea politică în general, căci retorica aceasta de tipul „noi vs. ei” pe care o tot vedem prin social media și mass media e falsă și nu merită. Ne unesc mult mai multe lucruri decât cele care ne despart și cred că susținându-i pe sportivii noștri în aceste săptămâni ne vom (re)aminti asta. Hai România!